‘politica’

Când aud oameni criticând ‘politica’, pe politicieni… Totdeauna sunt uluit de forţă are stupiditatea inerţială a procesului istoric.
       Azi, regele e gol, puterea politică nu mai are nici o putere. Consecinţele transformării omului politic într-o fantoşă care nu poate gera nimic, lipsit şi de putere militară (au dispărut războaiele), şi monetară (moneda e europeană), şi industrială (totul a fost privatizat), rămas un simbol de ceremonial şi o ţintă facilă a doxei, n-o să întârzie. Mai întâi, nu va mai dori nimeni să fie om politic, în afara derbedeilor şi oportuniştilor, lucru care va conduce la o cădere dramatică de nivel şi la promiscuitate publică. Dar asta (‘berlusconizarea’, apud Zizek) încă nu e cea mai gravă consecinţă. Mai apoi, îţi va disimula evidenţa că adevărata putere publică aparţine azi zonelor private, companiilor, reţelelor multinaţionale, cu sute de acţionari anonimi şi sedii nicăieri, care hotărăsc din ce în ce mai mult, din afara procesului democratic, soarta colectivelor. Politicul nu mai reglează nici 20% din puterea publică de azi; probabil, în realitate, nici 10% (armata, cu nişte graniţe pe care nu le atacă nimeni; serviciile secrete, într-o lume a informaţiei incontrolabile; ceremoniile simbolice). Am renunţat, alături de câţiva prieteni, să urmez procesul democratic de cel puţin zece ani încoace, dar mă uit de fiecare dată cu mirare la oamenii care marşează electoral, întrebându-mă uneori ce li s-a întâmplat. Inerţial, ei au încă impresia că aleg, ceea ce e admirabil. Problema care se pune electoral pentru noi, astăzi, e cea a unui tată care trebuie să aleagă pentru fiica lui un ginere impotent de stânga, un ginere impotent de dreapta sau un ginere impotent de centru. Nici o ‘alegere’ nu mai există în realitate, de cel puţin un deceniu, în Europa, nici un control autentic al realităţii, procesul electoral e o respiraţie inerţială de muribund, am căzut de destulă vreme în mâna capitalului. Dar nici asta n-ar fi consecinţa cea mai gravă. Simte oricine că ne aflăm la o răscruce. Ne aşteaptă fie o întoarcere la o cerere de putere autoritară, fie o demobilizare a colectivului către o fugă spre individual, spre celule de supravieţuire în afara colectivităţii. Autoritarism sau insularizare, va suna probabil alternativa noastră. Înclin, considerând totul, spre al doilea termen, dar asta n-are nici o importanţă; cred că vor învinge structurile de refugiu şi individualizarea lumii ca referent existenţial. N-o să treacă mult şi ne vom pune marile întrebări ontologice: ‘Ce e realitatea?’ etc. – Dar să critici în timpul ăsta ‘politica’…, tot ce e mai slab, mai palid, mai lipsit evident de putere în lumea de azi… O carte pe tema asta – pentru cine s-ar amuza s-o scrie -, intitulată inevitabil ‘Moartea politicii’, ar fi un proces-verbal care n-ar depăşi nicicum, cu toate eforturile oneste, cincizeci de pagini.

Un copil si ursitoarele lui

Cati dintre noi nu am auzit de ursitoare din cartile de povesti pe care parintii nostri obisnuiau sa ni le citeasca. Dar la drept vorbind, cati dintre noi stim de unde provin ursitoarele si care este menirea lor adevarata?
Ajunse sa fie cunoscute in folclorul romanesc drept iele, ursitoarele se crede ca ar trai intr-un frumos palat de clestar de la capatul pamantului. Acolo, cele trei vesnic tinere femei isi petrec timpul iar la 50 de zile dupa Pasti, se spune ca ielele se intalnesc noaptea si asezate intr-un cerc danseaza pana spre ridicatul zorilor. Insa locul pe care ele au dansat devine cu adevarat special pentru ca doar  oamenii cu sufletul curat mai  pot trece pe acolo fara sa se imbolnaveasca.
Se stie ca mitul original al ursitoarelor provine din Grecia antica insa de-a lungul timpului  romanii au stiut sa il adapteze si sa creeze o frumoasa legenda in jurul ursitoarelor. Astfel, acestea au ajuns cu timpul sa fie considerate ca fiind pline de o lumina angelica cu o origine divina. Ba chiar dupa unii, ursitoarele ar sluji-o chiar pe Maica Domnului.
Ceea ce este cert insa, este faptul ca fiecare nou-nascut are un viitor in fata iar ursitoarele il pot dezvalui.
Daca insa vreti ca prezenta ursitoarelor sa fie mai mult decat un simplu mit, pe zanesiursitoare.ro puteti descoperi niste iele moderne, superbe si oricand disponibile pentru a veni la petrecerea de botez a copilului dumneavoastra. Ele va vor aduce daruri frumoase si simbolice care sa prevesteasca celui mic un viitor pe cat luminos pe atat de frumos.
Ursitoarele moderne sunt doar la un click distanta iar daca va veti uita pe site-ul lor veti descoperi cat de frumoasa poate fi o petrecere a care sunt si ele prezente.

Disgrace (2009).

Cu timpul, pe măsură ce îmbătrâneşti adică, un an ajunge o perioadă riscată. Să spui, la sfârşitul unei vacanţe: ‘Ne revedem la anul’ devine extravagant.

       Despre opera lui Coetzee s-a spus că e ‘crudă, pesimistă şi ambiguă’. Ce elogiu. Mai ales ‘ambiguă’: pentru un scriitor, e complimentul suprem. Îndată ce eşti ‘înţeles’, adio.

       Kadhafi: ‘Islamul trebuie să devină religia Europei’.

       Gândirea prin prelevări, extragerea de probe din real prin ‘carote’, cum fac geologii, pentru a afla natura stratului subteran. Dacă în scrisul cuiva nu văd eşantioanele de real, ştiu imediat că proza lui nu merită osteneala. Vreau să spun, esenţialul se obţine din efemer, nu din esenţial. Trebuie să vezi cum nu se întâmplă nimic, să însoţeşti încetinirea, staza, să te cutremuri de nemişcare.

       Lemă: francezii vorbesc pur şi simplu prea mult.

       Ce-a reţinut criticul francez din romanul lui Houellebecq: că prostituatele din Thailanda sug fără prezervativ, ‘ceea ce e un lucru bun’, şi că Picasso şi Le Corbusier sunt calomniaţi ‘odios’ în carte. Acest ins este în jurii literare.

       Disgrace (2009).

       Cândva, prin anii ’90, numărul bisericilor şi mănăstirilor ameninţa să-l egaleze pe cel al barurilor. E drept că de atunci am mai recuperat.
       În copilărie, când priveam o biserică, mi se părea o clădire masivă cu aparenţă sumbră, unsuros-murdară, unde căldura şi oamenii, în genere insuportabili, păreau să ascundă ceva straniu şi extraordinar. Mi se întâmplă să privesc şi acum câte una, să-i decupez silueta, profilul neobişnuit (de pildă în noapte). Am mereu tipul ăsta de stupoare: cât de bizar, e goală. Niciodată o mai profundă, mai resemnată certitudine de vid decât contemplând o carcasă de templu.
       Sunt conştient că distracţia e o modalitate a consolării. Spectacolul. Lumea. Nu sunt atât de multe.
       Societăţile noastre sunt fundamental consolatoare, în măsura în care, prin distracţie şi consum, ne fac să uităm moartea. N-aş putea dispreţui niciodată supermarketurile, halele imense cu mărfurile lor alienante, înşirate în rafturi fără sfârşit. Sunt forma noastră modernă de templu.