Firme de inchirieri masini in Cluj

Numarul firmelor rent a car Cluj a crescut foarte mult in ultimii trei ani si odata cu crestere lor a aparut si o varietate mare de oferte pentru a multumi cel mai pretentios client. Daca esti interesat si te informezi corespunzator, o sa ajungi la concluzia ca majoritatea firmelor rent a car Cluj ofera preturi mici si pachete avantajoase. Tot ce trebuie sa faci este sa compari ofertele si sa o alegi pe cea care ti se potriveste. Un alt aspect important este sa te informezi in legatura cu clauzele si conditiile contractuale de fiecare data cand te hotarasti sa inchiriezi o masina.

Cei care se ocupa cu inchirierea masinilor incearca sa convinga clientii aducand diferite argumente. Unul din aceste ar fi ca folosim masinile proprii mult mai mult decat ar fi necesar, pentru simplul fapt ca le avem la indemana. In schimb, daca am folosi o masina inchiriata am prefera sa folosim pentru deplasarile scurte, pana la serviciu sau la facultate, mijloacele de transport in comun sau mersul pe jos. Oare care din cele doua variante ar face o favoare mediului inconjurator?

Este ideal sa inchiriezi o masina si atunci cand pleci intr-o calatorie mai lunga. Este modul perfect in care poti sa iti pastrezi masina personala intr-o stare buna, fara sa o supui uzurii, eventualelor defectiuni sau kilometrajului in plus. Un alt avantaj il aduce partea financiara. De cele mai multe ori o calatorie cu o masina inchiriata se dovedeste a fi mai ieftina decat o calatorie cu avionul sau autocarul. Nu mai luam in considerare si confortul pe care il reprezinta masina proprie si timpul pe care evitati sa-l petreceti prin gari si aeroporturi. Cu o masina de la firmele rent a car Cluj iti vei putea programa activitatile si calatori in propriul ritm, evitand intarzierile si aglomeratia mijloacelor de transport in comun.

Iubitului meu

In viata te trec multe ganduri. In adolescenta o iei razna de-a binelea iar in copilarie te misti razna de-a busilea. Eh bine, cand se zice cumva ca ai ajuns la o anumita maturitate si trebuie sa gandesti ca un om in toata firea iar tu nu dai randament nici cat o ceapa ametita, ce remarci? Doua lucruri zic eu: fie esti indragostit, fie nu remarci nimic, pentru ca al doilea ar fi sa remarci ca nu te duce capul, dar daca nu te duce capul, nu poti remarca nimic.

Dragostea e uneori vitala dar de cele mai multe ori e trecatoare. Cum sa traim in iubire vesnic? Ma uit la cei din jurul meu si nici unul sau nici una nu are o relatie armonioasa, plina de ghidusii, de farmec, care sa ma faca sa zic “ce frumos!!!” cu multe semne de exclamare.

Am observat la multe cupluri ca se cearta dupa ce se casatoresc, adica pur si simplu nu-si mai vorbesc dulce, nu-si mai arunca priviri pline de iubire, nu se mai alinta in public, doar se urla unu la altu sau in cel mai bun caz stau muti.

Iubitului meu ii doresc sa nu ma ia niciodata de nevasta. Mi-e teama sa nu ajungem asa….

Ma mai gandeam zilele trecute ca oamenii, dupa ce incep sa locuiasca impreuna, incep sa nu mai aiba loc unul de altul. Stau si ma gandesc de ce? La urma urmei urmei nu asta au vrut? Nu asta si-au dorit incat au luptat sa ajunga pana acolo si poate s-au certat cu mama, cu tata sau mai stiu eu cu ce bunica conservatoare, care sustine in lung si in lat ca traiul impreuna inainte de casatorie nu e binecuvantat ? !!

Iubitului meu ii doresc sa uite de reguli, oricum nu le-a avut niciodata….

Azi dimineata m-am trezit cu multe obiectii in ceea ce priveste relatia de cuplu (nu a mea desigur, deocamdata slava domnului (care domn?) ma umple cu totul). Ma gandesc ca unii oameni sau mai bine zis unele femei, ca sa specific, intai se lupta pentru o cariera si apoi abia incep sa caute pe cineva. Dar din pacate dupa ce ai covorul rosu asezat spre universul muncii, se pare ca nu poti avea si drumul de cristale catre inima cuiva. Fie te uratesti de atata munca si nu fizic, ci psihic, fie nu mai ai intensitate in a simti. Care se cam aseamana. La urma urmei, cine zice ca trebuie sa fie o regula sau sa urmam anumiti pasi? Chiar daca e o vorba “nu le poti avea pe toate in viata”, eu cred ca daca stii cum sa fii, poti avea mai mult decat totul. Si obiectiile mele in ceea ce privesc relatiile de cuplu au fost minore, chestii de genul - cum ne impartim timpul ca sa lucram cat mai putin, cum ne impartim banii ca sa cheltuim cat mai mult, desigur toate impreuna. Si ma mai gandeam la treceri...la experiente vitale, de singuratate. Momente necesare cu tine insuti.

Iubitului meu ii doresc sa aiba rabdare….

La urma urmei nu totul incepe dinauntru? Cum putem fi oameni, daca nu stim sa simtim? Daca alegem realizarea profesionala pentru primul loc, cred ca ne anihilam astfel puterea de a iubi. Devenim roboti, masinarii setate pe anumite mecanisme din start programate, cu o anumita misiune. Cica munca innobileaza, dar as prefera sa raman mai putin innobilata, decat sa ajung saraca pe dinauntru. Si mai era o vorba: “munca e bratara de aur”.

Problema insa, e ca mie personal, nu-mi place deloc aurul!

Picnicul printre gunoaiele altora

Lipsa de civilizaţie poate compromite o zi relaxantă ce se doreşte a fi o ieşire la aer liber cu prietenii. Să-ţi laşi amprenta în locurile de unde te încarci cu energie nu înseamnă să-ţi laşi resturile, să arunci pungile sau sticlele goale în iarba care ţi-a fost adăpost pentru picnic. Dacă ea îţi oferă tratamentul de-a te bucura de natură tu îi oferi tratamentul de-a nu o trata cu respect. Nu este un schimb echitabil.

Civilizaţia presupune respect pentru locurile care ne oferă frumuseţea lor, iar frumuseţea noastră vine şi din modul în care ştim să ne purtăm cu natura. Să strângi mormane de gunoaie după petrecăreţii de dinainte nu este un mod de relaxare şi deconectare. Taxa de gunoaie se plăteşte inutil dacă ea nu se şi respectă şi nu i se recunoaşte scopul.

Zonele de picnic pline de gunoaie înseamnă lipsă de respect faţă de noi înşine.Din păcate, în următorii ani acestea vor fi din ce în ce mai multe, de aceea este necesar ca cei care sunt certaţi cu legea şi bunul simţ să dea dovadă de o reevaluare şi îmbunătăţire a valorilor individuale.

‘politica’

Când aud oameni criticând ‘politica’, pe politicieni… Totdeauna sunt uluit de forţă are stupiditatea inerţială a procesului istoric.
       Azi, regele e gol, puterea politică nu mai are nici o putere. Consecinţele transformării omului politic într-o fantoşă care nu poate gera nimic, lipsit şi de putere militară (au dispărut războaiele), şi monetară (moneda e europeană), şi industrială (totul a fost privatizat), rămas un simbol de ceremonial şi o ţintă facilă a doxei, n-o să întârzie. Mai întâi, nu va mai dori nimeni să fie om politic, în afara derbedeilor şi oportuniştilor, lucru care va conduce la o cădere dramatică de nivel şi la promiscuitate publică. Dar asta (‘berlusconizarea’, apud Zizek) încă nu e cea mai gravă consecinţă. Mai apoi, îţi va disimula evidenţa că adevărata putere publică aparţine azi zonelor private, companiilor, reţelelor multinaţionale, cu sute de acţionari anonimi şi sedii nicăieri, care hotărăsc din ce în ce mai mult, din afara procesului democratic, soarta colectivelor. Politicul nu mai reglează nici 20% din puterea publică de azi; probabil, în realitate, nici 10% (armata, cu nişte graniţe pe care nu le atacă nimeni; serviciile secrete, într-o lume a informaţiei incontrolabile; ceremoniile simbolice). Am renunţat, alături de câţiva prieteni, să urmez procesul democratic de cel puţin zece ani încoace, dar mă uit de fiecare dată cu mirare la oamenii care marşează electoral, întrebându-mă uneori ce li s-a întâmplat. Inerţial, ei au încă impresia că aleg, ceea ce e admirabil. Problema care se pune electoral pentru noi, astăzi, e cea a unui tată care trebuie să aleagă pentru fiica lui un ginere impotent de stânga, un ginere impotent de dreapta sau un ginere impotent de centru. Nici o ‘alegere’ nu mai există în realitate, de cel puţin un deceniu, în Europa, nici un control autentic al realităţii, procesul electoral e o respiraţie inerţială de muribund, am căzut de destulă vreme în mâna capitalului. Dar nici asta n-ar fi consecinţa cea mai gravă. Simte oricine că ne aflăm la o răscruce. Ne aşteaptă fie o întoarcere la o cerere de putere autoritară, fie o demobilizare a colectivului către o fugă spre individual, spre celule de supravieţuire în afara colectivităţii. Autoritarism sau insularizare, va suna probabil alternativa noastră. Înclin, considerând totul, spre al doilea termen, dar asta n-are nici o importanţă; cred că vor învinge structurile de refugiu şi individualizarea lumii ca referent existenţial. N-o să treacă mult şi ne vom pune marile întrebări ontologice: ‘Ce e realitatea?’ etc. – Dar să critici în timpul ăsta ‘politica’…, tot ce e mai slab, mai palid, mai lipsit evident de putere în lumea de azi… O carte pe tema asta – pentru cine s-ar amuza s-o scrie -, intitulată inevitabil ‘Moartea politicii’, ar fi un proces-verbal care n-ar depăşi nicicum, cu toate eforturile oneste, cincizeci de pagini.

Un copil si ursitoarele lui

Cati dintre noi nu am auzit de ursitoare din cartile de povesti pe care parintii nostri obisnuiau sa ni le citeasca. Dar la drept vorbind, cati dintre noi stim de unde provin ursitoarele si care este menirea lor adevarata?
Ajunse sa fie cunoscute in folclorul romanesc drept iele, ursitoarele se crede ca ar trai intr-un frumos palat de clestar de la capatul pamantului. Acolo, cele trei vesnic tinere femei isi petrec timpul iar la 50 de zile dupa Pasti, se spune ca ielele se intalnesc noaptea si asezate intr-un cerc danseaza pana spre ridicatul zorilor. Insa locul pe care ele au dansat devine cu adevarat special pentru ca doar  oamenii cu sufletul curat mai  pot trece pe acolo fara sa se imbolnaveasca.
Se stie ca mitul original al ursitoarelor provine din Grecia antica insa de-a lungul timpului  romanii au stiut sa il adapteze si sa creeze o frumoasa legenda in jurul ursitoarelor. Astfel, acestea au ajuns cu timpul sa fie considerate ca fiind pline de o lumina angelica cu o origine divina. Ba chiar dupa unii, ursitoarele ar sluji-o chiar pe Maica Domnului.
Ceea ce este cert insa, este faptul ca fiecare nou-nascut are un viitor in fata iar ursitoarele il pot dezvalui.
Daca insa vreti ca prezenta ursitoarelor sa fie mai mult decat un simplu mit, pe zanesiursitoare.ro puteti descoperi niste iele moderne, superbe si oricand disponibile pentru a veni la petrecerea de botez a copilului dumneavoastra. Ele va vor aduce daruri frumoase si simbolice care sa prevesteasca celui mic un viitor pe cat luminos pe atat de frumos.
Ursitoarele moderne sunt doar la un click distanta iar daca va veti uita pe site-ul lor veti descoperi cat de frumoasa poate fi o petrecere a care sunt si ele prezente.

Disgrace (2009).

Cu timpul, pe măsură ce îmbătrâneşti adică, un an ajunge o perioadă riscată. Să spui, la sfârşitul unei vacanţe: ‘Ne revedem la anul’ devine extravagant.

       Despre opera lui Coetzee s-a spus că e ‘crudă, pesimistă şi ambiguă’. Ce elogiu. Mai ales ‘ambiguă’: pentru un scriitor, e complimentul suprem. Îndată ce eşti ‘înţeles’, adio.

       Kadhafi: ‘Islamul trebuie să devină religia Europei’.

       Gândirea prin prelevări, extragerea de probe din real prin ‘carote’, cum fac geologii, pentru a afla natura stratului subteran. Dacă în scrisul cuiva nu văd eşantioanele de real, ştiu imediat că proza lui nu merită osteneala. Vreau să spun, esenţialul se obţine din efemer, nu din esenţial. Trebuie să vezi cum nu se întâmplă nimic, să însoţeşti încetinirea, staza, să te cutremuri de nemişcare.

       Lemă: francezii vorbesc pur şi simplu prea mult.

       Ce-a reţinut criticul francez din romanul lui Houellebecq: că prostituatele din Thailanda sug fără prezervativ, ‘ceea ce e un lucru bun’, şi că Picasso şi Le Corbusier sunt calomniaţi ‘odios’ în carte. Acest ins este în jurii literare.

       Disgrace (2009).

       Cândva, prin anii ’90, numărul bisericilor şi mănăstirilor ameninţa să-l egaleze pe cel al barurilor. E drept că de atunci am mai recuperat.
       În copilărie, când priveam o biserică, mi se părea o clădire masivă cu aparenţă sumbră, unsuros-murdară, unde căldura şi oamenii, în genere insuportabili, păreau să ascundă ceva straniu şi extraordinar. Mi se întâmplă să privesc şi acum câte una, să-i decupez silueta, profilul neobişnuit (de pildă în noapte). Am mereu tipul ăsta de stupoare: cât de bizar, e goală. Niciodată o mai profundă, mai resemnată certitudine de vid decât contemplând o carcasă de templu.
       Sunt conştient că distracţia e o modalitate a consolării. Spectacolul. Lumea. Nu sunt atât de multe.
       Societăţile noastre sunt fundamental consolatoare, în măsura în care, prin distracţie şi consum, ne fac să uităm moartea. N-aş putea dispreţui niciodată supermarketurile, halele imense cu mărfurile lor alienante, înşirate în rafturi fără sfârşit. Sunt forma noastră modernă de templu.

Unghii, plictiseală şi titlul în stilul ăsta.(+edit)

M-am hotărât recent să-mi las unghiile să creasca (mi le rod de mică). Pentru că am ajuns la concluzia că “nu-i stă unei domnişoare să-şi roada unghiile”, sau, altfel spus, mă plictisesc îngrozitor, aşa că îmi testez voinţa. Nu am mai ros o unghie de o săptămână şi jumătate. Sunt destul de mândră de mine. Încă nu au crescut, dar nu mai sunt chiar atât de penibil de pitice. Bine, poate această hotărâre, aceasta revelaţie geniala, aceasta idee nemaipomenită i se datoreaza într-o anumită măsură ojei mele noi Sephora albastru închis, electric- că aşa-i la modă să le zici culorilor acuma. Oricum, ideea e că de mă vedeţi pe stradă, sau oriunde cu mâna în gură, daţi-mi un şut în fund. Îl merit, o să mă facă să-mi reamintesc cum îi stă unei domnişoare. Am mai avut ticuri, o sumedenie, când eram mică gen clasele 1-4 îmi mâncam părul în draci, şuviţele din faţă mi-erau mereu ude şi oricât îmi spunea, urla, ţipa, criza maică-mea, tot nu reuşeam să mă abţin. Era un fel de drog. Stau şi mă gândesc, din ce punct un tic devine o dovadă a lipsei tale de putere, în cu totul alte contexte, a lipsei de concentrare sau de control asupra propriului ego. Mă consider o persoană realistă, cred ca ştiu să mă apreciez corect de cele mai multe ori (deşi mulţi spun că mă subapreciez şi bla bla bla) şi ştiu care îmi sunt calităţile şi defectele. Ce-i al meu, îi al meu! Şi ce-i al meu e că am un control asupra propriei mele persoane, ceva de speriat. Foarte foarte foarteee rar se întâmplă să mă las dusă de val, de impulsuri de moment. Mă ştiu controla, şi îmi pot ascunde foarte bine sentimentele şi gândurile. Şi zic, atunci de ce n-am putut atâta timp să mă controlez de la a-mi roade unghiile? Pentru ca voinţă aveam, dar nu era destul de mare, poate. La un moment dat eram chiar frustrată că sunt aşa, şi nu puteam face nimic să schimb asta. Oameni cu ticuri am mai văzut, şi oameni care-şi rod unghiile şi n-au nicio treabă, nu le pasă, dar eu urât şi chiar cred că spune multe despre noi. Ne face să părem măcar, dacă nu chiar suntem, foarte vulnerabili, slabi, uşor de manipulat. Şi atunci când aparenţele tale nu înşeala, jocul tău nu mai există, doar al celorlalţi, tu rămâi doar o piesă.

Şi tot am aberat mai sus, despre o chestie de care nu-i pasă nimănui. Uit că mi-e somn atunci când aberez. Vorbeşti aiurea şi uiţi de tine. E şi mai fain când ai companie, şi eşti în viaţa reală, desigur.

Zilele astea n-am făcut mai nimic. Weekendul trecut am dat o tură până în Cluj, urmează o sesiunea de Timişoara, de care sunt destul de entuziasmată, dat fiind că-i oraşul meu preferat şi o sa o mai “ard” aiurea şi pe-acolo

Pe plan sentimental sunt la fel de goală, dar unghiile să tot crească, asta-i important acuma!

Vă las cu o melodie care îmi place şi are cuvântul NAiLS în titlu.