Pestera

Din doi in doi ani, ma duc sa vad Pestera Muierii ( nimeni n-a reusit sa-mi explice de ce se numeste asa! ), fiind singurul loc in care ma pot reculege in liniste. Nu vin prea multi turisti, iar femeile nu prea dau pe acolo, cum s-ar crede. Aici nu-i loc pentru exhibitionism, pentru promenada, vii, te uiti la peretii de stinca, te reculegi, apoi pleci. Eu, cel putin, ma simt formidabil, imi incarc bateriile pentru inca un an, ma fortific, dar altii ( mai pretentiosi!) nu simt nimic ( poate o mare deceptie!) si se comporta execrabil, fac pipi pe pereti sau se imbata ca porcii. Locul degaja o energie miraculoasa, binefacatoare pentru anumiti oameni ( nu pentru toti!), trebuie sa ai un psihic puternic, echilibrat, si sa-ti doresti sa primest binefacerile . Nu vii la Pestera Muierii in „vijiiala” ( sint alte mii de locuri pentru asta!), vii sa te regasesti, sa te confrunti cu tine insusi, sa devii mai bun, mai smerit. Simti acolo prezenta cuiva ( daca nu simti, n-ai ce cauta acolo!), o atingere misterioasa, grava ( care te face sa te infiori!), care te indeamna sa reflectezi la conditia ta precara de om si sa te intorci. Citeodata il iau si pe Alcibiade ( catelul meu ), regretind insa de fiecare data. Alcibiade simte si el ceva, probabil, dar nu stie ce, iar asta il enerveaza. Prefera intrarea in pestera, compania oamenilor care intra si ies, bunavointa lor. Spre deosebire de oameni, ciinii n-au nevoie de revelatii divine, ne iubesc, neconditionat, pentru ceea ce sintem, pentru ceea ce vom fi, tinjesc doar dupa dragostea noastra atit de subtire si de efemera ( uneori!).