Când aud oameni criticând ‘politica’, pe politicieni… Totdeauna sunt uluit de forţă are stupiditatea inerţială a procesului istoric.
Azi, regele e gol, puterea politică nu mai are nici o putere. Consecinţele transformării omului politic într-o fantoşă care nu poate gera nimic, lipsit şi de putere militară (au dispărut războaiele), şi monetară (moneda e europeană), şi industrială (totul a fost privatizat), rămas un simbol de ceremonial şi o ţintă facilă a doxei, n-o să întârzie. Mai întâi, nu va mai dori nimeni să fie om politic, în afara derbedeilor şi oportuniştilor, lucru care va conduce la o cădere dramatică de nivel şi la promiscuitate publică. Dar asta (‘berlusconizarea’, apud Zizek) încă nu e cea mai gravă consecinţă. Mai apoi, îţi va disimula evidenţa că adevărata putere publică aparţine azi zonelor private, companiilor, reţelelor multinaţionale, cu sute de acţionari anonimi şi sedii nicăieri, care hotărăsc din ce în ce mai mult, din afara procesului democratic, soarta colectivelor. Politicul nu mai reglează nici 20% din puterea publică de azi; probabil, în realitate, nici 10% (armata, cu nişte graniţe pe care nu le atacă nimeni; serviciile secrete, într-o lume a informaţiei incontrolabile; ceremoniile simbolice). Am renunţat, alături de câţiva prieteni, să urmez procesul democratic de cel puţin zece ani încoace, dar mă uit de fiecare dată cu mirare la oamenii care marşează electoral, întrebându-mă uneori ce li s-a întâmplat. Inerţial, ei au încă impresia că aleg, ceea ce e admirabil. Problema care se pune electoral pentru noi, astăzi, e cea a unui tată care trebuie să aleagă pentru fiica lui un ginere impotent de stânga, un ginere impotent de dreapta sau un ginere impotent de centru. Nici o ‘alegere’ nu mai există în realitate, de cel puţin un deceniu, în Europa, nici un control autentic al realităţii, procesul electoral e o respiraţie inerţială de muribund, am căzut de destulă vreme în mâna capitalului. Dar nici asta n-ar fi consecinţa cea mai gravă. Simte oricine că ne aflăm la o răscruce. Ne aşteaptă fie o întoarcere la o cerere de putere autoritară, fie o demobilizare a colectivului către o fugă spre individual, spre celule de supravieţuire în afara colectivităţii. Autoritarism sau insularizare, va suna probabil alternativa noastră. Înclin, considerând totul, spre al doilea termen, dar asta n-are nici o importanţă; cred că vor învinge structurile de refugiu şi individualizarea lumii ca referent existenţial. N-o să treacă mult şi ne vom pune marile întrebări ontologice: ‘Ce e realitatea?’ etc. – Dar să critici în timpul ăsta ‘politica’…, tot ce e mai slab, mai palid, mai lipsit evident de putere în lumea de azi… O carte pe tema asta – pentru cine s-ar amuza s-o scrie -, intitulată inevitabil ‘Moartea politicii’, ar fi un proces-verbal care n-ar depăşi nicicum, cu toate eforturile oneste, cincizeci de pagini.
Azi, regele e gol, puterea politică nu mai are nici o putere. Consecinţele transformării omului politic într-o fantoşă care nu poate gera nimic, lipsit şi de putere militară (au dispărut războaiele), şi monetară (moneda e europeană), şi industrială (totul a fost privatizat), rămas un simbol de ceremonial şi o ţintă facilă a doxei, n-o să întârzie. Mai întâi, nu va mai dori nimeni să fie om politic, în afara derbedeilor şi oportuniştilor, lucru care va conduce la o cădere dramatică de nivel şi la promiscuitate publică. Dar asta (‘berlusconizarea’, apud Zizek) încă nu e cea mai gravă consecinţă. Mai apoi, îţi va disimula evidenţa că adevărata putere publică aparţine azi zonelor private, companiilor, reţelelor multinaţionale, cu sute de acţionari anonimi şi sedii nicăieri, care hotărăsc din ce în ce mai mult, din afara procesului democratic, soarta colectivelor. Politicul nu mai reglează nici 20% din puterea publică de azi; probabil, în realitate, nici 10% (armata, cu nişte graniţe pe care nu le atacă nimeni; serviciile secrete, într-o lume a informaţiei incontrolabile; ceremoniile simbolice). Am renunţat, alături de câţiva prieteni, să urmez procesul democratic de cel puţin zece ani încoace, dar mă uit de fiecare dată cu mirare la oamenii care marşează electoral, întrebându-mă uneori ce li s-a întâmplat. Inerţial, ei au încă impresia că aleg, ceea ce e admirabil. Problema care se pune electoral pentru noi, astăzi, e cea a unui tată care trebuie să aleagă pentru fiica lui un ginere impotent de stânga, un ginere impotent de dreapta sau un ginere impotent de centru. Nici o ‘alegere’ nu mai există în realitate, de cel puţin un deceniu, în Europa, nici un control autentic al realităţii, procesul electoral e o respiraţie inerţială de muribund, am căzut de destulă vreme în mâna capitalului. Dar nici asta n-ar fi consecinţa cea mai gravă. Simte oricine că ne aflăm la o răscruce. Ne aşteaptă fie o întoarcere la o cerere de putere autoritară, fie o demobilizare a colectivului către o fugă spre individual, spre celule de supravieţuire în afara colectivităţii. Autoritarism sau insularizare, va suna probabil alternativa noastră. Înclin, considerând totul, spre al doilea termen, dar asta n-are nici o importanţă; cred că vor învinge structurile de refugiu şi individualizarea lumii ca referent existenţial. N-o să treacă mult şi ne vom pune marile întrebări ontologice: ‘Ce e realitatea?’ etc. – Dar să critici în timpul ăsta ‘politica’…, tot ce e mai slab, mai palid, mai lipsit evident de putere în lumea de azi… O carte pe tema asta – pentru cine s-ar amuza s-o scrie -, intitulată inevitabil ‘Moartea politicii’, ar fi un proces-verbal care n-ar depăşi nicicum, cu toate eforturile oneste, cincizeci de pagini.
No comments:
Post a Comment