Cu timpul, pe măsură ce îmbătrâneşti adică, un an ajunge o perioadă riscată. Să spui, la sfârşitul unei vacanţe: ‘Ne revedem la anul’ devine extravagant.
Despre opera lui Coetzee s-a spus că e ‘crudă, pesimistă şi ambiguă’. Ce elogiu. Mai ales ‘ambiguă’: pentru un scriitor, e complimentul suprem. Îndată ce eşti ‘înţeles’, adio.
Kadhafi: ‘Islamul trebuie să devină religia Europei’.
Gândirea prin prelevări, extragerea de probe din real prin ‘carote’, cum fac geologii, pentru a afla natura stratului subteran. Dacă în scrisul cuiva nu văd eşantioanele de real, ştiu imediat că proza lui nu merită osteneala. Vreau să spun, esenţialul se obţine din efemer, nu din esenţial. Trebuie să vezi cum nu se întâmplă nimic, să însoţeşti încetinirea, staza, să te cutremuri de nemişcare.
Lemă: francezii vorbesc pur şi simplu prea mult.
Ce-a reţinut criticul francez din romanul lui Houellebecq: că prostituatele din Thailanda sug fără prezervativ, ‘ceea ce e un lucru bun’, şi că Picasso şi Le Corbusier sunt calomniaţi ‘odios’ în carte. Acest ins este în jurii literare.
Disgrace (2009).
Cândva, prin anii ’90, numărul bisericilor şi mănăstirilor ameninţa să-l egaleze pe cel al barurilor. E drept că de atunci am mai recuperat.
În copilărie, când priveam o biserică, mi se părea o clădire masivă cu aparenţă sumbră, unsuros-murdară, unde căldura şi oamenii, în genere insuportabili, păreau să ascundă ceva straniu şi extraordinar. Mi se întâmplă să privesc şi acum câte una, să-i decupez silueta, profilul neobişnuit (de pildă în noapte). Am mereu tipul ăsta de stupoare: cât de bizar, e goală. Niciodată o mai profundă, mai resemnată certitudine de vid decât contemplând o carcasă de templu.
Sunt conştient că distracţia e o modalitate a consolării. Spectacolul. Lumea. Nu sunt atât de multe.
Societăţile noastre sunt fundamental consolatoare, în măsura în care, prin distracţie şi consum, ne fac să uităm moartea. N-aş putea dispreţui niciodată supermarketurile, halele imense cu mărfurile lor alienante, înşirate în rafturi fără sfârşit. Sunt forma noastră modernă de templu.
Despre opera lui Coetzee s-a spus că e ‘crudă, pesimistă şi ambiguă’. Ce elogiu. Mai ales ‘ambiguă’: pentru un scriitor, e complimentul suprem. Îndată ce eşti ‘înţeles’, adio.
Kadhafi: ‘Islamul trebuie să devină religia Europei’.
Gândirea prin prelevări, extragerea de probe din real prin ‘carote’, cum fac geologii, pentru a afla natura stratului subteran. Dacă în scrisul cuiva nu văd eşantioanele de real, ştiu imediat că proza lui nu merită osteneala. Vreau să spun, esenţialul se obţine din efemer, nu din esenţial. Trebuie să vezi cum nu se întâmplă nimic, să însoţeşti încetinirea, staza, să te cutremuri de nemişcare.
Lemă: francezii vorbesc pur şi simplu prea mult.
Ce-a reţinut criticul francez din romanul lui Houellebecq: că prostituatele din Thailanda sug fără prezervativ, ‘ceea ce e un lucru bun’, şi că Picasso şi Le Corbusier sunt calomniaţi ‘odios’ în carte. Acest ins este în jurii literare.
Disgrace (2009).
Cândva, prin anii ’90, numărul bisericilor şi mănăstirilor ameninţa să-l egaleze pe cel al barurilor. E drept că de atunci am mai recuperat.
În copilărie, când priveam o biserică, mi se părea o clădire masivă cu aparenţă sumbră, unsuros-murdară, unde căldura şi oamenii, în genere insuportabili, păreau să ascundă ceva straniu şi extraordinar. Mi se întâmplă să privesc şi acum câte una, să-i decupez silueta, profilul neobişnuit (de pildă în noapte). Am mereu tipul ăsta de stupoare: cât de bizar, e goală. Niciodată o mai profundă, mai resemnată certitudine de vid decât contemplând o carcasă de templu.
Sunt conştient că distracţia e o modalitate a consolării. Spectacolul. Lumea. Nu sunt atât de multe.
Societăţile noastre sunt fundamental consolatoare, în măsura în care, prin distracţie şi consum, ne fac să uităm moartea. N-aş putea dispreţui niciodată supermarketurile, halele imense cu mărfurile lor alienante, înşirate în rafturi fără sfârşit. Sunt forma noastră modernă de templu.
No comments:
Post a Comment