Unghii, plictiseală şi titlul în stilul ăsta.(+edit)

M-am hotărât recent să-mi las unghiile să creasca (mi le rod de mică). Pentru că am ajuns la concluzia că “nu-i stă unei domnişoare să-şi roada unghiile”, sau, altfel spus, mă plictisesc îngrozitor, aşa că îmi testez voinţa. Nu am mai ros o unghie de o săptămână şi jumătate. Sunt destul de mândră de mine. Încă nu au crescut, dar nu mai sunt chiar atât de penibil de pitice. Bine, poate această hotărâre, aceasta revelaţie geniala, aceasta idee nemaipomenită i se datoreaza într-o anumită măsură ojei mele noi Sephora albastru închis, electric- că aşa-i la modă să le zici culorilor acuma. Oricum, ideea e că de mă vedeţi pe stradă, sau oriunde cu mâna în gură, daţi-mi un şut în fund. Îl merit, o să mă facă să-mi reamintesc cum îi stă unei domnişoare. Am mai avut ticuri, o sumedenie, când eram mică gen clasele 1-4 îmi mâncam părul în draci, şuviţele din faţă mi-erau mereu ude şi oricât îmi spunea, urla, ţipa, criza maică-mea, tot nu reuşeam să mă abţin. Era un fel de drog. Stau şi mă gândesc, din ce punct un tic devine o dovadă a lipsei tale de putere, în cu totul alte contexte, a lipsei de concentrare sau de control asupra propriului ego. Mă consider o persoană realistă, cred ca ştiu să mă apreciez corect de cele mai multe ori (deşi mulţi spun că mă subapreciez şi bla bla bla) şi ştiu care îmi sunt calităţile şi defectele. Ce-i al meu, îi al meu! Şi ce-i al meu e că am un control asupra propriei mele persoane, ceva de speriat. Foarte foarte foarteee rar se întâmplă să mă las dusă de val, de impulsuri de moment. Mă ştiu controla, şi îmi pot ascunde foarte bine sentimentele şi gândurile. Şi zic, atunci de ce n-am putut atâta timp să mă controlez de la a-mi roade unghiile? Pentru ca voinţă aveam, dar nu era destul de mare, poate. La un moment dat eram chiar frustrată că sunt aşa, şi nu puteam face nimic să schimb asta. Oameni cu ticuri am mai văzut, şi oameni care-şi rod unghiile şi n-au nicio treabă, nu le pasă, dar eu urât şi chiar cred că spune multe despre noi. Ne face să părem măcar, dacă nu chiar suntem, foarte vulnerabili, slabi, uşor de manipulat. Şi atunci când aparenţele tale nu înşeala, jocul tău nu mai există, doar al celorlalţi, tu rămâi doar o piesă.

Şi tot am aberat mai sus, despre o chestie de care nu-i pasă nimănui. Uit că mi-e somn atunci când aberez. Vorbeşti aiurea şi uiţi de tine. E şi mai fain când ai companie, şi eşti în viaţa reală, desigur.

Zilele astea n-am făcut mai nimic. Weekendul trecut am dat o tură până în Cluj, urmează o sesiunea de Timişoara, de care sunt destul de entuziasmată, dat fiind că-i oraşul meu preferat şi o sa o mai “ard” aiurea şi pe-acolo

Pe plan sentimental sunt la fel de goală, dar unghiile să tot crească, asta-i important acuma!

Vă las cu o melodie care îmi place şi are cuvântul NAiLS în titlu.